Bunica mea a fost o adevărată maestră. Era bogată, iar rudele noastre, în special unchiul și mătușa mea, puseseră ochii pe averea ei. Nici măcar nu ascundeau faptul că așteptau casa ei. Dar bunica avea un plan.
După ce a murit, ne-am adunat la biroul avocatului ei. Opt persoane, șapte plicuri și șapte cutii mici. Avocatul a zâmbit și a spus: „Toată lumea, deschideți plicurile.” Fața unchiului meu a devenit palidă când a văzut ce era înăuntru: un aparat auditiv și un bilet pe care scria: „Poate că am fost bătrână, dar nu eram surdă. Am auzit fiecare cuvânt.”
Se pare că bunica ascultase toate șoaptele, toate comentariile lacome. Apoi, avocatul mi-a înmânat un act de proprietate. În scrisoarea bunicii scria: „M-ai tratat cu dragoste și respect. Această casă este a ta.”
Unchiul meu era uluit, cu vinovăția scrisă pe fața lui. Bunica s-a asigurat că moștenirea ei ajunge acolo unde trebuia, învățându-ne că familia înseamnă iubire, nu bani. Chiar și în final, ea a avut ultimul cuvânt.
