Nu eram sigură ce anume mi-a atras privirea asupra ei în acea zi. Poate că era căruciorul de designer, genul pe care nu mi l-aș fi permis niciodată, sau poate că era expresia chinuită din ochii ei. Dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce avea să lase lângă coșul de gunoi.
De obicei, nu mă uit la străini, dar în acea zi, nu m-am putut abține. Femeia care împingea căruciorul elegant era greu de ignorat.
Materialul avea o culoare bogată, o nuanță de cafea închisă, care părea moale la atingere. Nu era voluminos sau greoi ca majoritatea cărucioarelor. Nu, acesta era ceva direct dintr-o butic de lux, genul pe care vedetele îl aleg pentru copiii lor ca să facă o impresie.
Trecuse pe lângă mine, iar tocurile ei de designer făceau acel sunet care te face să te simți… sărac.
Paltonul ei, croit perfect, avea o nuanță de maro adânc, mai scump decât tot ce aveam în garderobă. Dar nici măcar asta nu conta; ceea ce m-a atras a fost fața ei. Părea că nu dormise de săptămâni. Ochii îi erau adânciți și îndepărtați, de parcă era prinsă într-un coșmar din care nu se putea trezi.
Mă străduiam să țin strâns pe Anne în brațe, apropiindu-i corpul mic de al meu în timp ce încercam să îmi revin din acea privire. Fetița mea, de abia patru luni, se agita, scoțând un mic plâns.
„Shh, totul e în regulă,” am șoptit, încercând să o liniștesc pe ea și pe mine. Nu-mi permiteam să mă pierd în problemele altora. Aveam deja destule ale mele.
Dar, continuând să merg, am observat ceva ciudat. Femeia se oprise lângă coșul de gunoi de la marginea aleii. Ezita, privind în jur, de parcă verifica dacă cineva o vede. M-am oprit, curioasă. Ce face?
Și atunci a făcut ceva de neimaginat. A lăsat căruciorul lângă coșul de gunoi, și-a aruncat o ultimă privire la ce era înăuntru, și a plecat.
„Ce naiba?” am murmurat. Picioarele mele s-au blocat, corpul refuzând să se miște, în timp ce mintea încerca să înțeleagă ce tocmai văzusem. Cine lasă un cărucior așa? Ochii mi-au zburat între silueta ei care dispărea și căruciorul abandonat.
Nu s-a întors.
Am înghițit în sec. „Trebuie să fi văzut greșit,” am șoptit, uitându-mă la Anne. Mă privea cu ochii mari, curioși, ca și cum simțea panica mea. „Oamenii nu lasă pur și simplu copii… nu-i așa?”
Dar picioarele mele se mișcau deja, ca și cum ar fi fost pe pilot automat. Nu trebuia să mă implic. Trebuia să mă gândesc la Anne. Dar ceva nu mă lăsa să plec.
„Și dacă e gol?” am spus cu voce tare, încercând să îmi calmez inima care bătea nebunește, în timp ce m-am apropiat încet de cărucior. „Poate că sunt doar… haine vechi sau ceva.”
M-am oprit în fața lui, respirația tremurându-mi. Degetele mele s-au oprit deasupra mânerului.
„Ok, ok, hai să vedem,” am șoptit, apucând mânerul din piele fină. Încet, m-am aplecat să arunc o privire înăuntru.
Și în acel moment, lumea mea s-a schimbat pentru totdeauna.
Stăteam acolo, înghețată, uitându-mă în cărucior. Nu-mi venea să cred ce vedeam.
„E… bani?” am șoptit, clipind rapid, sperând că îmi imaginez. Dar nu, era real. Teancuri de bani. Aranjate ordonat, bancnote de valori mari.
M-am uitat la Anne, care bâjbâia ușor, complet nepăsătoare de haosul din mintea mea.
„Asta nu se poate întâmpla. Nu se poate.”
Mâna mi-a tremurat când am întins-o să ating un teanc. Bancnotele proaspete păreau ireale sub degetele mele. Mi-am retras mâna de parcă mă arsesem.
„Ce naiba se întâmplă?” am murmurat, privind în jurul aleii. Era o capcană? Inima îmi bătea tot mai tare cu fiecare secundă.
Poate erau camere de supraveghere. Poate cineva mă urmărea acum, așteptând să iau momeala.
„Să-l las? Nu, nu pot să plec. Eu… am nevoie de asta. Anne are nevoie de asta.” Practic vorbeam singură, încercând să mă împac cu frica și nevoia care mă copleșeau.
Apoi am văzut un plic, ascuns ordonat între teancurile de bani. Degetele mele tremurau când l-am scos și l-am desfăcut. O notă simplă a căzut, scrisă cu o caligrafie ordonată și atentă.
„Ia-i. Vei avea mai multă nevoie de ei decât mine. Te rog să nu încerci să mă cauți.”
Am citit cu voce tare, vocea tremurându-mi. „Ce…?”
M-am uitat din nou în jur, așteptându-mă ca femeia să sară din umbră, dar aleea era goală. Singurele sunete erau gânguritul ușor al lui Anne și propria mea respirație.
„Ce facem, Anne?” am întrebat, uitându-mă la ea. Se uita la mine, complet inconștientă de decizia care avea să ne schimbe viața.
„Nu pot pur și simplu să plec, nu-i așa? Și dacă e o capcană?” am murmurat, mintea zbătându-se între teamă și nevoie.
Anne gângurea ca răspuns, degetele ei mici agățându-se de un fir desfăcut de pe jacheta mea. Am oftat, uitându-mă din nou la cărucior, bani și notă.
„Bine… bine, o să-i iau.” Vocea îmi tremura, greutatea deciziei apăsându-mă. „Dar plecăm de aici rapid.”
Următoarele câteva zile au fost o ceață de neîncredere.
„Poți să crezi asta, Anne?” Ridicam un body nou-nouț, moale și călduros, perfect pentru ea. „Nu mai avem haine de mâna a doua. O să-ți fie așa de bine.”
Anne chicotea, fluturând din brațe. Zâmbeam, dar adânc în mine, încă mă frământam.
Am sunat la proprietar. „Da, chiria e acoperită. Toată. De fapt, mă mut.”
Apoi, la colectorii de credite. „Achitat. Da, totul. Nu, nu veți mai auzi de mine.”
În cele din urmă, stăteam în noul nostru apartament – un loc care avea de fapt lumină naturală și nu mirosea a mucegai – și am șoptit: „Soarta, nu-i așa? Sau un blestem?”
Nota aceea încă persista în mintea mea. „De ce eu?”
Trecuse o săptămână de când găsisem căruciorul, și viața începuse să se stabilizeze într-o normalitate ciudată. Anne gângurea fericită în noul ei pătuț, facturile erau plătite, și povara sufocantă a datoriilor dispăruse. Pentru prima dată în luni de zile, puteam respira.
Apoi, a venit scrisoarea.
Tocmai sortam grămada obișnuită de publicitate când am văzut-o. Inima mi s-a oprit. Plicul era gros, fără expeditor, iar caligrafia îmi făcea stomacul să se strângă. Degetele mi-au tremurat când l-am desfăcut, deja simțind că această scrisoare urma să deschidă o rană nouă.
Primul rând m-a lovit ca un pumn în stomac: „Știu că ai luat banii. Asta era și intenția mea.”
Am încremenit, ochii pironindu-se pe pagină. Mă găsise. Cum? De ce? Pulsul mi-a crescut pe măsură ce am continuat să citesc.
„Dar știu și cine ești, și mai important, știu cine e tatăl copilului tău. Nu este bărbatul pe care-l crezi. Este mult mai rău. Eu am fost soția lui.”
„Ce?” am șoptit, camera învârtindu-se în jurul meu. M-am sprijinit de marginea mesei, simțind că picioarele îmi cedează. Femeia… acea femeie… fusese căsătorită cu el? Bărbatul care îmi distrusese viața? Același bărbat care o negase pe Anne, ne lăsase fără nimic și se asigurase că mi-am pierdut slujba?
Am încremenit.
Scrisoarea continua.
„M-a părăsit, la fel cum te-a părăsit și pe tine. Dar banii pe care ți i-am lăsat? Erau ai lui. Consideră-i drept răzbunarea ta, și a mea.”
Am scăpat scrisoarea, uitându-mă absent la hârtie, pe măsură ce piesele puzzle-ului începeau să se așeze la locul lor. Banii. Nota. Privirea zdrobită a femeii în timp ce abandona căruciorul lângă coșul de gunoi. Nu fusese doar o străină bogată, pe marginea unei crize. Nu. Ea fusese în locul meu. Sau, poate, chiar mai rău.
El nu doar că mă ruinase pe mine, o ruinase și pe ea. Pieptul mi s-a strâns pe măsură ce realizarea pătrundea în minte. Acea avere din cărucior nu era doar o gură de oxigen. Era o armă. Actul ei final de răzbunare transmis prin mine.
M-am lăsat să cad pe cel mai apropiat scaun, mintea zbătându-se. „Tot acest timp… el.”
Mi-am ridicat scrisoarea, citind ultimele rânduri încet, lăsându-le să se întipărească.
„Acum suntem amândouă libere, dar el încă nu știe asta. Mult succes și ai grijă de fetița ta. Nu irosi această șansă.”
Pentru prima dată în luni de zile, am simțit ceva neașteptat – un zâmbet. Nu unul mic și timid, ci un zâmbet larg, sincer. Nu era doar ușurarea de a fi scăpat de povara copleșitoare a sărăciei. Era mai mult de atât.
Nu-mi mai era frică. Nu de el. Nu de ceea ce făcuse. Și știam, adânc în suflet, că povestea nu se terminase. El nu avea idee ce îl aștepta.
M-am uitat la Anne, dormind liniștită, pieptul ei mic ridicându-se și coborându-se la fiecare respirație ușoară.
Cu un suspin de ușurare, i-am șoptit: „Nu o să ne mai rănească niciodată. Nu de data asta.”
